Îndrăgostiți de viață

 

 

Pasiunea este evolutivă, apare, crește, arde, se face scrum și renaște, ca pasărea Phoenix in marte, ca un chibrit ce se aprinde și se stinge cu viteza vântului, așa și pasiunile noastre, evoluează, se transformă, cresc și noi în simbioză cu ele. Setea pentru creație și artă este de mii de ani, la fel și setea de creștere personală, creșterea comunității și a umanității. De mii de ani, ne întoarcem pentru a desăvârși opera și pentru a înțelege focul care arde în noi, neîncetat. Acel drive care ne motivează zilele și care ne dă un scop în viață, o misiune, pasiunea care ne ghidează în întunericul neștiiței.

Ghidați de instincte, nevoi, emoții, pasiuni. Uitându-ne în urmă pentru a ne recupera bucăți din suflet. Nu exista pasiuni fără suflet, cum nu există suflet fără iubire.

Pasiunile sunt de o clipă, sau de o viață, ne ard sau ne oferă combustibil pentru a atinge măreția.

Ce facem când focul arde mocnit și nu te lasă nici să mergi înainte, nici înapoi și vezi doar fumul timid care iese din rană. Pui degetul și nu știi dacă e dor, văpaie, nostalgie. Și fumul te întrebă de ce ești încă aici? Te roagă să îți iei lecțiile necesare și să cureți rana, să plantezi o nouă sămânță, să lași pasiunea sa renască din cenușă.

Și tu tot asta te întrebi, de ce ești încă aici, pentru că știi ca pe teren arid nu cresc flori…

Pasiunea cu care arde dragostea nu rivalizează cu nici un alt foc ce mistuie, pârjolește și lasă arid în urma lui, ca un foc de paie, ațâțat de vânt și de un chibrit cu ochi buclucași.

Dragostea a fost notată, pictată, fotografiată și ecranizată este un subiect care nu se învechește, este un subiect atât de vechi, atât de actual, iar suferința din dragoste a fost ridicată la rang de mare artă. Din ea au fost scrise cele mai frumoase romane, cântece. Iubirea este artă și din artă renaște iubirea.

Iubirea pentru frumos, iubirea pentru pasiune și iubirea pentru performanță. Și cu toate astea suntem amatori în viață, căutăm frenetic ceva să ne umple golurile, iar din căutări acerbe, ne găsim și pasiunile și le transformăm în misiuni personale care ne dau sentimentul de plin, de bun, de frumos. Întâlnim oameni care ne ating sufletul în nenumărate moduri, ne provoacă să creștem, să ne uităm la noi prin ei, fie că vrem sau nu. Iar apoi la răscrucea de drumri, fiecare merge pe drumul lui, pentru că scopul a fost împlinit, acela de a pune lanterna în interior, să vedem dincolo de aparențe și reacții. Nu întamplător cei care ne ating, ne ating chiar acolo unde doare, nu întâmplător retrăim aceleași situații iar și iar, cadrul rămâne același, se schimbă doar personajele.

Ne vindecăm retrăind trauma originală. Și știi că scopul lor a fost atins. În perspectivă ajungem să le mulțumim cu iubire, pentru că vindecarea are loc în relații, indiferent de natura lor. Suntem suflete cu contracte pline de iubire și loc de creștere și iubire.

Fuga a devenit o haină care strânge, a rămas mica, nu mai putem să fugim, ne prinde din urmă. Iar dacă am fugit mult timp, la momentul în care ne prinde din urmă fie corpul este deja bolnav de suferințele blocate, fie psihicul nu poate să conțină toată acea suferință.

Focul arde, însă este și purificator. Iar dacă istoria ne-a învățat ceva este să ne trăim stările, să ne simțim emoțiile, să cernem ce este al nostru și să nu dăm mai departe. Să le dăm drumul, procesate și integrate, să curgă lin în râul vieții. Tot ce nu curge se solidifică, iar starea solidă ne îngreunează viața, ne transpune în poziția de victimă, ne ia puterea, ne externalizează sufletul, ne lasă livizi și fără energie, ne lasă ancorați în trecut, la

De ce eu?

De ce mie?

Cum ar fi fost dacă?

Iar noi, oamenii, pentru a fi amatori curioși, îndrăgostiți de viață avem nevoie de emoții, trăiri, experiențe și lecții, alături de oameni, de suflete.