Relația dintre doliu si mecanismele de coping - By Alina Ramona Chivulescu

 

 Dragii mei cititori,

Fani ai psihologiei, comunitatea mea,

Acest articol este preluatt din Lucrarea mea de Licenta:

Relația dintre doliu si mecanismele de coping. 

Pornind de la acest scop am măsurat și stima de sine și depresia. Aspecte care din punctul meu de vedere au o legătura. O bază sănătoasă a stimei de sine este alcătuită din dragostea necondiționată și valoarea personală, pe acest fundament securizant se construiește capacitatea de dezvoltare. Tot ce înseamnă traumă, abuz, neprocesate, neventilate înseamnă, din punctul meu de vedere, in perioada copilăriei, a adolescenței sau în viața adulta, episoade acute de depresie sau depresie cronică. Important este ca simptomele să fie depistate, iar ulterior tratate ulterior, indiferent care este varianta, introspecția, exerciții de întărirea eului, ajutor terapeutic, grupuri de suport, sau tratament medicamentos. Din punctul meu de vedere tratamentul medicamentos ar trebui să fie ultima variantă, mai ales că astăzi deschiderea este foarte mare, clientul poate să aleagă tipul de terapie care i se potrivește și cel mai important, terapeutul cu care rezonează și poate să stabilească o relație, o alianță terapeutică. La fel de important este ca așteptările sa fie reale, este o muncă în timp. Depresia este boala secolului XXI și este important să ne acordăm timp.

În ceea ce privește doliul, suferința poate să varieze, ca și intensitate și ca și durata. În mod normal, un doliu sănătos poate să dureze până la doi ani. Acest lucru este influențat și de personalitate, incluziunea socială, mediul din care face parte, cât și suportul acordat și primit. 

Manierele de coping sunt conștiente și inconștiente, astfel o persoană specializată poate să ghideze clientul spre mecanisme, poate necunoscute, sau inovative. Copingul este un concept nou înființat, însă el este folosit în practică de la începutul umanității. Suferința, anxietatea, pierderea nu țin cont de barierele culturale sau lingvistice, mimica fetei, ochii triști, fața căzută, poziția corporală sunt identice în fiecare țară, religie sau mediu. Emoțiile sunt același, indiferent dacă știm să le numim, sau ne permitem să le numim.

Eu, personal, cred foarte mult in somatizarea, în tot ceea ce înseamnă emoții neprocesate și neventilate, iar corpul ne dă semnale de alarmă prin simptome, iar ulterior prin boală. Unitatea corpului, a minții și a spiritului nu sunt întodeauna în congruență, însă avem capacitatea sa identificăm cauza, plecând de la simptom, întotdeauna. Trăim în vremuri în care focusul este orientat către partea cerebrală, către rezultate, fugim de probleme prin muncă, ceea ce observ este că emoțiile vin pe locul doi, nu mai există un echilibru, contactul cu natura lipsește, iar bucuria zilnică de multe ori este de negăsit.

Tocmai de aceea consider că valoarea coping-ului este una subestimată, iar in perioade mai grele cum ar fi pierderea, trauma, doliul să ne axăm pe el. oamenii sunt mai înțelegători cu cei care au pierdut pe cineva prin moarte, nu si prin boală, separare, divorț, plecarea copilului în alt oraș, singurătate și suferințe. Dintre toate speciile, noi, oamenii, suntem singurii care avem abilitatea de a reflecta. Natura și originea judecății Sinelui a incitat psihologii și sociologii deopotrivă încă de la începuturile acestor discipline. De-a lungul vremurilor conceptul a născut o serie de dispute, argumentarea continuă în definirea cea mai cuprinzătoare a termenului de stimă de sine. Se caută factorii care influențează dezvoltarea și menținerea stimei de sine, precum și dacă aceasta este stabilă precum și felul în care este menținută în timp. În zilele noastre conceptul de stimă de sine este ubicuu.

Fie că vorbim de ce se întâmplă în sala de clasă, fie că ne referim la locul de muncă, la evenimente sportive ori recitaluri musicale, oamenii cred în general că o stimă de sine crescută asigură și este un factor critic în obținerea succesului în orice domeniu. Promovarea stimei de sine și prevenirea scăderii acesteia este percepută ca un scop important din punct de vedere social și trebuie intervenit la scară largă pentru creșterea nivelului stimei de sine în rândul populației. Până de curând literatura științifică a oferit câteva insight-uri valoroase legate de natura și dezvoltarea stimei de sine, iar studiile longitudinale au avansat semnificativ în acest domeniu.

Mai consider că partea de dezvoltare personală, identificarea si analizarea emoțiilor ar trebui practicată din școala primară, să înțelegem ca uneori procrastinarea este o lipsa a încrederii în sine și narcisismul, la fel. Uneori munca si efortul pe care îl depunem să ne arătăm într-o lumină bună, măștile pe care le purtăm, ne împiedică să fim noi înșine, iar după ani, nu mai știm cine suntem și ce ne dorim. Astfel, apare depresia. La fel cum și în cadrul doliului, de multe ori, cei ce rămân în urmă nu mai știu cine sunt, sau ce își doresc pentru că prea mult au avut diferite roluri, departe de sinele autentic, apare clivajul, conflictul interior, emoțiile reprimate, trăiam o altă viață, suferim, pierdem, apar atacurile de panică și în final bolile. Bolile cu o mortalitate ridicată, cancere, diabet, boli coronariene și boli de plămâni provin din tot ceea ce am trăit, perspectiva noastă în fața vieții si relațiile pe care le-am avut, începând cu cele mai importante, și singurele etalon.

Când copiii ajung la școală aceștia aduc cu sine efectele relației cu adulții semnificativi din viața lor, și-au format deja o imagine despre sine și această imagine va fi supusă influențelor venite din partea profesorilor și a colegilor. Valorizările venite din parte profesorilor și a grupurilor de

studiu, compararea cu egalii și rolurile pe care le îndeplinesc elevii le pot conferi prestigiu, prin apariția rezultatelor școlare bune, și le afirmă valoarea personală. Profesorii pot interveni esențial pentru a-i ajuta pe copii să aibă o părere bună despre ei înșiși, dar de o importanță covârșitoare este implicarea părinților, deoarece copii au nevoie să se știe iubiți și acceptați de părinți și au nevoie să îi impresioneze. Stima de sine are două dimensiuni centrale: sentimentul de a fi demn de iubire și și sentimentul de a fi capabil. Copiii timizi, retrași ,extrem de tăcuți sau cei în căutare de atenție, agresivi și tiranici sunt cei care se îndoiesc că sunt demni de iubire. Cei speriați de noi provocări, care se tem de eșec, de greșeli, care au emoții la extemporale, sunt perfecționiști sau evită activitățile școlare sunt cei care se îndoiesc de capacitățile lor.

Răspunsul părinților la mecanismele de apărare ale copiilor este determinat într-o mare măsură de propriul nivel al stimei de sine, astfel: când părintele are îndoieli cu privire la valoarea și capacitatea sa, va tinde să fie ori exagerat de protector, ori excesiv de pretențios, ori neobișnuit de neglijent. Copilul unui astfel de părinte va dezvolta la rândul său mecanisme de apărare. Când valoarea personală a copilului este amenințată, în dorința lui de a-și mulțumi părinții și de a păstra iubirea lor, acesta fie va evita sarcinile ca să nu existe posibilitatea de a greși, fie va compensa muncind foarte mult ca să înlăture orice posibil eșec. Primii vor pierde prin lipsa performanțelor școlare, ceilalți vor plăti costul de oportunitate renunțând la joacă, la prieteni, la sport și chiar la bucuria de a învăța. Lăudăroșii, agresivii și tiranii claselor folosesc și ei mecanisme de apărare, își asigură prin aroganță apărarea în fața eșecului, care este echivalent cu umilința și respingerea.

Stima de sine este decisivă și în motivația copiilor de a învăța: cei care au o stimă de sine ridicată posedă curiozitatea fireacă și naturală fiind încântați să descopere și să învețe lucruri noi. Copiii cu stimă de sine scăzută pierd emoția învățării atunci când procesul a fost soldat cu eșec, umilință sau respingere din partea părinților sau a profesorilor. Succesul și eșecul nu au fect asupra motivației copilului de a învăța, însă reacția adulților semnificativi poate evea efecte greu de combătut și corectat. De aceea răspunsul potrivit la la activitățile copiilor este mai degrabă aprecierea strădaniei decât a performanței. Acordând atenție strădaniei copilului, valoarea lui personală va fi protejată salvând copilul de la stări anxioase și evitare, dar și de la perfecționismul epuizant.(Humphreys, 2002).

Astfel, mergând pe toate nișele, ajutând copilul să aibă o stimă de sine sănătoasă, identificăm simptomele și oferim suport și sprijin, prevenim depresia și pregătim viitorul adult pentru viață. Asta în cazurile ideale, în care baza nu este creată pe abuz, neglijență, alcoolism, abandon fizic sau emoțional.